În primul rând, vorbim de calitatea intimității. O intimitate care nu are legătură cu sexualitatea sau familiaritatea. Atunci când cei doi membrii ai cuplului reușesc să devină intimi unul cu celălalt, relația mariatală este una funcțională, capabilă să rezolve diferitele nevoi ale acestora. Ce înseamnă să poți să fii intim cu celălalt? Într-o accepțiune simplă, înseamnă să ai încredere deplină în celălalt. Astfel, dacă unul din parteneri se află pe marginea unei stânci, la înălțime, iar celălalt jos, primul să aibă curajul să sară, știind că jos este celălalt, care, cu siguranță, îl va prinde în brațe. Evident, aceasta nu este decât o metaforă, dar, ea surprinde exact procesul intimității. Longevitatea unei relații maritale este dată de trei aspecte esențiale:

  • Pasiunea, atracția fizică, senzualitatea și sexualitatea;
  • Cunoașterea de sine și a celuilalt, cu o influență majoră a deciziei de a iubi și de a menține iubirea;
  • Intimitatea, sau legătura emoțională ce se naște și are loc între cei doi parteneri care hrănește și energizează relația;

Poate cea mai importantă strategie maritală, este reprezentată de căldura emoțională. Aceasta este, poate, singura în măsură să poată transcende inclusiv acele conflicte apărute dintr-o slabă cunoaștere de sine sau a celuilalt. Ea este în măsură să suplinească inclusiv lipsa de vitalitate, de energie ce poate apare ca urmare a obișnuinței, spre exemplu. Analizată de specialiștii domeniului, chestiunea fericirii în cuplu comportă două tipuri de intimitate:

  1. Intimitate fuzională, atunci când cuplul se bazează pe o relație de interdependență, care seamănă întrucâtva cu relația dintre mamă și propriul copil. Acest tip de intimitate își are totuși, neajunsurile ei. Cât timp cei doi parteneri vor alege să trăiască fuzional, ei vor fi nu două individualități, ci doar una, care trăiesc și se hrănesc prin aceleași rădăcini, prin aceeași tulpină. Evident, pericolul disoluției cuplului care experimentează o astfel de intimitate, este și el pe măsură. Dacă unul dintre parteneri moare, își retrage sprijinul emoțional, divorțează sau, pur și simplu nu mai este interesat de celălalt, cel din urmă este prins total nepregătit. Independența de care ar fi avut nevoie acum, nu există. Pentru că da, o relație fuzională, presupune un grad maxim de co-dependență.
  2. O intimitate care permite dezvoltarea propriei individualități, a specificului personal, exprimarea și împlinirea de sine. Acest tip de intimitate este unul mai degrabă specific persoanelor adulte, ajunse la o maturitate emoțională, socială sau profesională. Acest tip de intimitate promovează independența celor doi parteneri. Fără o porțiune de autonomie, cei doi parteneri nu vor reuși să găsească cele mai bune, cele mai potrivite strategii de repunere pe un făgaș unanim acceptabil a relației maritale. Da, în această situație, cei doi parteneri aleg să pună la comun o mare parte din zonele vieții lor dar, își rezervă doar pentru sine acele zone ale vieții lor, pe care ei le consideră ca atare. Spre exemplu, el poate să decidă că în fiecare vineri seară merge să joace fotbal cu amicii lui, acest lucru neafectând ansamblul relației maritale. Invers, ea poate decide că pasiunea pentru grădinărit nu are cu nimic de a face cu relația de cuplu. Cumva, acest tip de intimitate se poate asemăna cu doi copaci care aleg să crească unul în apropierea celuilalt, fără să aibă rădăcini, tulpini sau coroane comune. Procedând astfel, eventualele ”furtuni” care s-ar abate asupra lor i-ar găsi mai puternici, și ar face față mult mai bine acesteia, în comparație cu prima situație expusă mai sus.

Frica (anxietatea) de intimitate, este capătul, polul celălalt al intimității funcționale. Ea este exprimată printr-un sentiment acut de frică, jenă, penibil. Individul care manifestă frica de intimitate, ajunge să evite să se deschidă, să-și ”pună sufletul pe tavă”, neajungând să poată beneficia de siguranța și îndestularea oferită de o relație de cuplu. Explicația acestui fapt constă în aceea că partenerul afectat nu are încredere în sine, în valoarea lui ca om, așadar, nu poate avea încredere nici în celălalt. Un astfel de individ se teme să-și dezvăluie părțile vulnerabile, din teama de a nu fi rănit sau umilit. Este cert că un astfel de comportament își are originea în copilăria mică, acolo unde atașamentul primar construit în special cu mama, dar și cu tatăl, este unul anxios, ezitant. Putem spune, cu certitudine, că, dacă un cuplu prezintă un procent de încredere în sine dar și în celălalt mare, soluțiile referitoare la strategiile și mecanismele ce însoțesc adaptarea la viața de cuplu, nu au cum să nu apară. Totuși, pentru acest lucru, este nevoie de o deschidere suficient de mare, pentru ca toate aceste lucruri să se poată întâmpla. Însă, pentru un procent din ce în ce mai mare, soluțiile nu vin decât dinspre zona  psihoterapiei. Uneori, atunci când cuplul rămâne fără soluții, ideea de a apela la un specialist poate fi salvatoare. Pentru că sunt prinși în interiorul emoțiilor pe care le experimentează, aceștia nu mai întrevăd ieșirea din această veritabilă circularitate negativă. Și-atunci, cu ajutor de specialitate, cuplul poate spera să-și revină la viață, cu o condiție, cea a implicării. Fără un nivel suficient de mare al implicării, rezultatele nu au cum să apară.