Strategii și mecanisme de adaptare la viața de cuplu

Un cuplu are propria sa evoluție, propria sa speranță de viață, ca să-i spunem astfel. O societate modernă, se bazează pe cuplul căsătorit cu copii, adică, pe familie. Riscul eșecului în cuplu, în zilele noastre, este unul major. Rata divorțurilor a ajuns să o depășească pe cea a căsătoriilor, ceea ce spune multe despre presiunea pe care o resimt cuplurile, căsătorite sau nu. Nu este deloc de mirare că s-au înmulțit surogaturile de cuplu: familii monoparentale, familii formate din parteneri divorțați și recăsătoriți, celibatul, uniunile consensuale, iată doar câteva exemple de acest fel.

Fiecare cuplu care a rezistat probei timpului, are propriile sale mecanisme de adaptare. Poate unul dintre parteneri este mai tolerant, poate celălalt este mai hotărât, oricum ar fi, și oricare ar fi modalitatea de rezolvare a problemelor cuplului, dacă acesta reușește să meargă mai departe funcțional, înseamnă că acea relație este una viabilă, în stare să satisfacă nevoile membrilor acelui cuplu. O bună adaptare la viața de cuplu, presupune, în primul rând, un stil de comunicare nonviolentă. În opinia lui Marshall B. Rosenberg, procesul comunicării nonviolente conține patru etape de bază: observația, sentimentul, nevoile și cererea. Dacă păstrăm acest algoritm, susține Marshall, obținem o comunicare eficientă și satisfăcătoare.

Adaptarea maritală are loc atât la nivel comportamental, cât și la nivelul funcționalității lor interpersonale. Astfel, adaptarea individuală presupune reorientări, reașezări, reinterpretări ale parteneriatului, în toate zonele acestuia: sexual, afectiv, social, de autorealizare și dezvoltare de sine. Apoi, vorbim de o disponibilitate a membrilor cuplului întru o mai bună funcționare în interiorul cuplului, pentru că da, teoria este bună, dar fără o dimensiune aplicativă, practică, a ei, nu vorbim de o adaptare maritală funcțională.

La nivelul comunicării și relaționării interpersonale, adaptarea maritală poate avea în vedere o bună sincronizare și complementaritate. De exemplu, când cei doi au de îndeplinit sarcini casnice: unul face curat în casă, celălalt pregătește prânzul. Toate aceste lucruri nu pot fi îndeplinite fără o bună cunoaștere a celuilalt, fără o recunoaștere pragmatică a defectelor și calităților celuilalt, dar, mai ales, fără o acceptare necondiționată a celuilalt exact așa cum se prezintă el.

O acomodare maritala are întotdeauna un scop, un țel bine precizat, acela de a conduce membrii cuplului la o acomodare cât mai funcțională la realitățile și nevoile cuplului. Acomodarea maritală este un proces prin care cei doi parteneri aleg să respecte, să valorizeze și accepte un set de interese comune, atitudini, obiceiuri, valori, menite să aducă satisfacție celor doi.

Procesul de adaptare maritală se finalizează cu o asimilare maritală, care reprezintă acomodarea completă a personalităților celor doi parteneri la cuplul conjugal. Asimilarea maritală poate ajunge până într-acolo încât, cei doi parteneri ajung să semene inclusiv din punct de vedere fizic. Însă, asimilarea maritală nu poate fi considerată o condiție, o garanție a stării de bine maritale. Pur și simplu, odată acomodate, unele cupluri se hrănesc o perioadă cu reușitele acestuia dar, apare monotonia dată de lucruri care intră în cotidian, în firesc. Facem aceleași lucruri, aproape programatic. Alegem să facem dragoste în aceeași zi, la aceeași oră și în același loc, săptămâni la rând, luni la rând, ani la rând. Nu există nimic nou, totul este arhicunoscut. Procedând astfel, obișnuința se instalează. Iar pericolul disoluției cuplului este iminent. Trebuie precizat totuși că, unele funcții ale relației maritale rămân constante. De exemplu, un bărbat poate alege să rămână într-o relație nesatisfăcătoare, doar pentru niște beneficii secundare: ”Am ales să nu divorțez, pentru că nu are cine să-mi facă de mâncare și să-mi calce cămășile”. Ea, la rândul ei, poate aduce argumente precum: ”Chiar dacă mă mai bate, știu că mă iubește. Nu m-aș descurca fără banii lui, mai ales că am de crescut doi copii”. Pentru a evita pericolul obișnuinței, partenerii au nevoie să renunțe la monotonie, rutină, lipsă de flexibilitate. Pe lângă obișnuință, avem nevoie să rămânem conectați la realitatea lucrurilor care se întâmplă. Dacă partenerul prezintă o simptomatologie clinică, avem nevoie să ținem cont de acest lucru. Pentru că da, obișnuința poate să minimizeze, spre exemplu, simptomele unei depresii. Și, dac-ar fi să-l parafrazăm pe medicul Oliver Sacks, ”să avem grijă să nu ne confundăm soția cu o pălărie”.