Nu te întreba de ce dependența. Întreabă-te de ce durerea.

„Întrebarea nu este de ce dependența, ci de ce durerea.”

– Gabor Maté

Când observăm o persoană care se confruntă cu o dependență – fie că este vorba de alcool, droguri, afecțiune, pornografie, muncă sau control – ne vine spontan să ne întrebăm:

„De ce o face? Pentru ce își face rău?”

Dar această întrebare se referă la comportament, nu la suferință. Și de fiecare dată când ne oprim la „de ce face asta”, riscăm să ignorăm un adevăr mai profund: nu există dependență fără durere.

Legătura invizibilă: durere → suferință → dependență

Dependența nu apare din senin. Nu este rezultatul unei slăbiciuni, al lipsei de voință sau al unei educații proaste. Dependența este adesea un răspuns extrem la o suferință invizibilă, o încercare disperată de a supraviețui durerii.

Această durere poate avea origini vechi:

• experiențe precoce de respingere, neglijare sau abandon;

• situații familiale instabile, violente sau reci din punct de vedere emoțional;

• traume relaționale trăite în tăcere;

• o rușine profundă și înrădăcinată pe care nimeni nu a putut să o vadă.

Și când durerea nu este acceptată, devine suferință cronică. O suferință care se materializează în corp, în gânduri și în relații. Și pentru a suporta această povară emoțională, mintea caută o cale de scăpare. Dependența este de multe ori acea cale.

„Mă doare, dar mă face să mă simt mai bine”: capcana autoreglării

Potrivit lui Bessel van der Kolk, „corpul acuză lovitura” atunci când suferința nu este procesată. Și dacă corpul nu se poate calma singur, va căuta ceva extern care să-l ajute. Aici apar comportamentele compulsive.

După cum spune Janina Fisher, multe comportamente pe care le considerăm „autodistructive” sunt de fapt strategii de autoreglare. Dependența devine un instrument pentru:

• anestezia durerea,

• deconecta de suferință,

• recâștiga pentru o clipă o senzație de pace sau plăcere,

• avea măcar un lucru „sigur” pe care să se poată baza.

Dar este o păcere de scurtă durată, care lasă răni și mai adânci. Durerea revine, adesea amplificată de rușine și izolare. Și astfel se creează cercul vicios: cu cât sufăr mai mult, cu atât mai mult am nevoie să depind de ceva.

Terapia nu elimină dependența: tratează cauza

Ca psiholog, sarcina mea nu este de a elimina dependența, ci de a recunoaște rolul pe care l-a avut. Numai astfel putem crea împreună o alternativă: transformarea dependenței în conștientizare și a durerii în vindecare.

Cu instrumente precum EMDR, munca cu teoria polivagală, psihoterapia traumei relaționale, însoțesc persoanele într-un proces de:

• reglementare emoțională sigură, fără a fi nevoie de a depinde de ceva;

• integrarea rănilor, fără a le nega sau a le îndura;

• reconectarea cu corpul, care încetează să mai fie un câmp de luptă;

• rescrierea valorii personale, eliberată de rușine.

Vindecarea înseamnă a găsi un nou mod de a trăi durerea

Nu există vindecare autentică fără a trece prin suferința din care a luat naștere dependența. Dar a face acest lucru într-un spațiu sigur, fără judecată, schimbă totul.

Pentru că acolo unde cineva ți-a spus „ești greșit”, terapia îți spune:

„Tu supraviețuiești cum poți. Acum să învățăm împreună să trăim cu adevărat”.

Nu te întreba de ce dependența.

Întreabă-te de ce durerea.

Și dă-ți în sfârșit permisiunea să o vindeci.