Dependența de medicamente prescrise: când tratamentul devine un lanț

Nu toate dependențele apar din căutarea unei «senzații». Multe încep într-un context medical obișnuit: un medicament pentru a dormi mai bine, pentru a calma anxietatea, pentru a gestiona durerea. Benzodiazepinele, opioidele prescrise și anumiți stimulanți pot, în timp, da naștere unei dependențe fizice și psihologice reale.

Benzodiazepinele (anxiolitice, hipnotice) sunt prescrise legitim pe perioade scurte, dar utilizarea prelungită poate cauza toleranță — cu nevoia de doze crescânde — și simptome semnificative de sevraj în cazul întreruperii bruște: anxietate intensă, insomnie, iritabilitate, simptome somatice și, în cazuri grave, crize convulsive. Opioidele prescrise, indicate pentru durerea acută sau cronică, pot evolua spre un uz non-medical, cu creșterea dozelor, consum combinat cu alte substanțe și risc de supradoză.

Un element care alimentează rușinea și întârzierea în a cere ajutor este faptul că «mi le-a dat medicul». Multe persoane se simt vinovate sau se tem că nu vor fi crezute atunci când încep să perceapă că granița dintre tratament și dependență s-a subțiat.

Ghidurile internaționale subliniază că dependența de medicamente prescrise necesită o abordare integrată medico-psihologică:

• evaluare medicală atentă și, dacă este necesar, plan de tapering (reducere graduală și controlată) pentru a minimiza riscurile sevrajului, în special pentru benzodiazepine și opioide;

• monitorizarea simptomelor fizice și psihice în faza de reducere;

• suport psihoterapeutic paralel pentru construirea unor noi strategii de gestionare a anxietății, somnului, durerii și emoțiilor.

Din punct de vedere psihologic, este esențial să se lucreze asupra:

• credințelor legate de medicament («fără nu rezist», «nu voi mai dormi niciodată», «anxietatea mea este incontrolabilă»);

• temerilor legate de simptomele de sevraj și de posibilitatea de a tolera emoții nesedatate;

• istoriei care a condus la primul contact cu medicamentul (traumă, doliu, stres cronic, contexte familiale invalidante).

Terapia cognitiv-comportamentală, integrată cu training de relaxare, mindfulness, hipnoză clinică și intervenții trauma-focused, ajută la dezvoltarea unui repertoriu alternativ de autoreglare: tehnici pentru a adormi fără medicamente, strategii pentru a face față crizelor de anxietate, modalități diferite de a locui în corp și în emoții.

Este important de reținut că faptul de a fi dezvoltat o dependență de un medicament prescris nu face «mai puțin reală» propria suferință și nici «mai puțin legitimă» cererea de ajutor. Dimpotrivă, a o recunoaște este un act de responsabilitate față de sine — și adesea primul pas spre o schimbare reală.