De ce suferința ne determină să îi facem pe ceilalți să sufere

„Un om chinuit de propriii demoni se răzbună fără sens pe ceilalți.” (F. Kafka)

Ne doare pentru că este adevărat. Ne emoționează pentru că, într-un colț al istoriei noastre, cu toții am iubit pe cineva… și apoi l-am rănit fără să vrem. Sau am fost răniți de cineva care, la rândul său, nu a știut cum să vindece.

Și astfel apare o întrebare simplă, dar incomodă: de câte ori durerea noastră a vorbit în locul nostru?

Când în interior se dezlănțuie o furtună, afară bate vântul

În fiecare zi, în activitatea mea clinică, întâlnesc oameni care stau în fața mea cu privirea în jos și respirația tăiată. Ei spun lucruri de genul:

• „Nu am vrut să țip… mi-a scăpat.

• „De ce îi tratez rău pe cei pe care îi iubesc cu adevărat?”

• „Mă simt rău, ca și cum ceva din interiorul meu preia controlul.”

Iar eu răspund calm, cu o voce care îi face să se simtă bineveniți înainte de a-i corecta:

Nu ești greșit. Ești rănit.** **Și reacționezi așa cum ai învățat să supraviețuiești.

Când durerea nu este înțeleasă, ea nu dispare: se transformă în comportament. Și adesea afectează pe cei care nu au nimic de-a face cu ea.

Nu este vina lor. Este un mecanism uman. Este o rană, așa cum ar spune Gabor Maté: „Durerea neînțeleasă devine comportament”.

Un exemplu simplu, dar real

O femeie îmi spune că de fiecare dată când soțul ei întârzie zece minute, ea explodează.

„Nu pot suporta. Simt cum mă cuprinde o undă de furie și apoi îmi pierd mințile.”

Dar lucrând împreună, ea descoperă un adevăr pe care îl uitase: valul acela nu are legătură cu soțul ei.

Este pentru tatăl ei, care nu s-a mai întors acasă. Pentru fetița care se uita pe fereastră, cu farfuria rece pe masă, întrebându-se dacă era destul de bună pentru a fi aleasă.

Astăzi este o întârziere.** Ieri a fost abandon. **Dar corpul nu face distincție. El reacționează.

Și astfel îi rănim pe cei care ne iubesc, chiar dacă ne dorim cu disperare să nu pierdem pe nimeni.

Problema nu este relația: este rucsacul pe care îl cărăm de ani de zile.

Adesea explic acest lucru cu o metaforă foarte simplă.

Imaginați-vă că mergeți cu un rucsac plin cu pietre care v-au fost date de-a lungul anilor: temeri, umilințe, tăceri, critici, rigiditate, traume nespuse.

Îl cărați de atâta timp încât aproape că nu-l mai simțiți. Dar când cineva se lovește de voi, rucsacul acela îl lovește. Și doare.

Relația este oglinda.** **Rucsacul este istoria.

Și până nu ne uităm la acea poveste, ea va continua să se repete. Cu parteneri diferiți, prieteni diferiți, copii diferiți… dar cu aceeași durere la comandă.

Recunoașterea de sine este primul pas către eliberare.

Mulți oameni vin la terapie spunând:

• „Nu e nimic.”

• „Trebuie doar să fiu mai puternic.”

• „A trecut mult timp.”

În schimb, ei descoperă un adevăr pe care Bessel van der Kolk îl descrie în mod lucid în cartea The Body Keeps the Score: trauma trăiește în corp, nu în cuvinte.

Iar corpul vorbește astfel:

• iritabilitate bruscă

• anxietate fără motiv

• crize de plâns

• detașare emoțională

• teama de respingere

• reacții exagerate

• sentimentul că „nu ești niciodată suficient de bun”

Acestea nu sunt defecte. Sunt semnale. Și când le asculți… încep să se vindece.

Un alt exemplu care afectează mulți bărbați (dar nu numai ei)

Un bărbat îmi spune că toată lumea îl consideră „rece”. El nu înțelege: „În interior, simt atât de multe. De ce pare că nu simt nimic în exterior?

Și apoi povestea lui iese la iveală: o mamă depresivă, un tată violent, uși trântite, farfurii aruncate și acea tăcere lungă ca un coridor întunecat.

În copilărie, a învățat că sentimentele sunt periculoase. Că plânsul este periculos. Că a se arăta era periculos.

Așa că s-a închis într-o armură invizibilă. Și astăzi, ca adult, pare distant. Nu pentru că nu simte. Ci pentru că nu știe cum să-și țină emoțiile sub control fără să se ardă.

Când înțelege acest lucru, îl văd respirând diferit. O greutate imensă îi este luată de pe umeri. Și începe să trăiască ca un bărbat, nu mai ca un copil rănit.

Nimeni nu ne-a învățat cum să ne vindecăm interiorul

Trăim într-o societate care ne cere să fim mereu productivi, puternici, să avem controlul. „Nu te gândi la asta”, „mergi mai departe”, „nu te comporta ca o victimă”.

Totuși, tocmai ignorând durerea, aceasta devine stăpâna noastră.

A privi în interior nu este egoism. Este responsabilitate. Este iubire de sine. Este încetarea de a da vina pe alții pentru ceea ce nimeni nu ne-a ajutat să numim.

Așa cum spune Janina Fisher: „Fiecare parte rănită din noi vrea doar să fie ascultată.”

Și când asculți… se schimbă. Întotdeauna.

Fiecare relație devine o oglindă

Când suntem prezenți pentru noi înșine, relația devine hrănitoare. Când nu suntem, devine un detonator.

Pentru că cei care rănesc pe alții adesea nu știu că ei înșiși sunt răniți. Cei care țipă adesea nu știu că le este frică. Cei care controlează sunt adesea terifiați de gândul că vor fi părăsiți. Cei care se închid în sine poartă adesea povara abandonului din trecut.

Aceasta nu este o justificare. Este o cheie pentru înțelegere. Este primul pas pentru a nu deveni ostatici ai propriilor demoni — sau victime ale celorlalți.

O invitație, din partea unui psihoterapeut și a unui om

Dacă, în timp ce citești, te-ai recunoscut într-o propoziție, o amintire, un sentiment… atunci corpul tău bate la ușă de ceva vreme.

Și crede-mă: terapia nu este o soluție de ultimă instanță. Este un început. Începutul unei vieți mai libere, mai ușoare, care vă aparține mai mult.

Nu este niciodată prea târziu să oprești ceea ce te doare.** **Nu este niciodată prea devreme să alegi pacea.

Sunt aici pentru a vă însoți, cu respect, profunzime și instrumente concrete, într-o călătorie care vă va readuce la voi înșivă.

Când ești pregătit, putem începe împreună.